Lecţia

Editorial

de Onut Iliescu

Ce lecție ne servește până la urmă criza? Lecția cumpătării și chibzuinței, se pare.Suntem dispusi sa primim o astefel de lectie? Este oare omenirea pregatita sa o asimileze? Pare ca nu. Avem aversiune pentru introspective – o considerăm o pierdere de timp și….timpul înseamnă bani (doar atât!). Gândim greoi, acționăm pe măsură. Pentru a-mi flexa neuronul mi-am propus un exercițiu de perspectivă diferită asupra realității curente, pornind de la constatarea că aceasta este o permanentă surpriză neplacută pentru noi toți. Mereu ne trezim luați prin surprindere de evenimentele, multe aparent accidente dar, la o observație mai atentă, ajunse rapid normalitate.

Generalizata incapacitate de predicţie a viitorului (una dintre normalităţile curente mai noi), cu care prezentul ne propune să ne obişnuim rapid, este un exemplu. Se pare că trebuie să ne acomodăm cu faptul, incomod altfel, că avem, la nivel macro, un control limitat asupra viitorului (nu analizăm acum cauze). Aparent suntem prinşi într-o capcană: oamenii nu ştiu să reacţioneze în condiţii de impredictibilitate a viitorului. Sunt inerţi. Chiar şi aşa, oricât de turbulentă şi de paralizantă este actualitatea, există totuşi o marjă de acţiune corectă imediată pentru fiecare dintre noi. Chiar dacă vizibilitatea este zero, orientarea se poate face. Şi aceasta este dată de conştiinţă. Oricât de lipsiţi de soluţii macro am fi toţi, fiecare în parte are şansa să se salveze. Discernută la nivelul fiecăruia, acţiunea corectă poate salva, simultan, individ şi colectivitate. Consultându-ne conştiinţa avem la dispoziţie mutări imediate corecte ce ne pot pune pe un drum bun şi ne pot menţine speranţa. Altfel putem să ratăm lamentabil, tot aşteptând de la alţii. Răspunderea individuală este astfel mai mare aceste vremuri.

„Prin ceea ce alegem să facem acum, ne construim viitorul”, spunea cineva. Avem această libertate, dar suntem perplecşi şi vexaţi. Suntem lipsiţi de reacţie. Aşteptăm de la alţii. (Nu scuz pe nimeni.) Suntem avizi de răspunsuri, dar prea puţin dispuşi şi pregătiţi să le căutăm singuri. Toţi dorim ca soluţiile să vină de altundeva decât de la noi. Ni se pare inacceptabil că ne aflăm într-un punct cu vizibilitate zero al traseului global. Un punct de inflexiune strategică la nivel planetar. Gândim că cineva trebuie să ştie ce e de făcut şi, cei ce poartă răspunderea, nu noi bineînţeles, „să vină să ne spună ce trebuie să facem.” Nu ne mai pierdem timpul cu întrebările fundamentale – ce ar produce soluţiile fundamentale de care avem nevoie acum. Cine îşi mai întreabă conştiinţa (ce-i aia?) înaintea unei acţiuni? Imităm, superficiali, „reţete de succes” asimilate fugar (fast food thinking?): consultăm indicii Fitch, Moody’s, S&P (parcă din ce în ce mai subiectivi), teorii economice tabu (pleoştite de realitate), experienţe corporative „esenţiale”, comportamentele operaţionale ale multinaţionalelor, deciziile „statelor civilizate” (din care a venit criza, printre altele), rapoartele Uniunii (UE), tot felul de dogme birocratice şi strict operaţionale într-un anumit context (care pare că nu se mai verifică acum), dar ne consultăm din ce în ce mai puţin conştiinţa. Înregimentaţi, toţi alunecăm la suprafaţa lucrurilor şi ne plângem de fapt de eşecurile profunde, adânci ale opţiunilor noastre - colective (deci şi ale noastre), dar atribuite altora. Suntem superficiali, grăbiţi şi pasivi şi din cauza asta ni se întâmplă lucruri care ne surprind şi cu care... nu suntem de acord. Oricine este de vină, dar nu noi! Avem un exemplu, întorcându-ne către noi: „românii sunt de vină, nu eu. Aşa sunt ei, nu eu.” De câte ori nu am dedus din discursul majoritar această evaluare ascunsă? Toţi ne dezicem de suma efectelor negative ale aceluiaşi tip de comportament, comun majorităţii. Toţi avem suma noastră de mici laşităţi, de abandonuri cotidiene de la conştiinţă. Superficialitatea şi pasivitatea noastră sunt cauzele evenimentelor care ne surprind neplăcut. Pasivitatea produce consecinţe la rândul ei, nu doar acţiunea hotărâtă. Suntem oare dispuşi să acceptăm asta şi implicit să ne asumăm responsabilitatea actelor (sau pasivităţilor) noastre? Suntem pregătiţi să învăţăm lecţia asta? Nu aveţi impresia că România este scara blocului? Un spaţiu al nimănui. Abandonată, dar folosită de toată lumea. Şi ar putea să fie a tuturor, pentru fiecare. Studiile arată că în absenţa dopaminei oamenii se simt plictisiţi şi inerţi. La noi, dopamina ar trebui să vină nu dintr-o tehnică specială de entertainment, ci dintr-o motivaţie intrinsecă, ajutată de conştiinţă - uitată în contextul actual. În situaţia în care ne aflăm acum, în mod normal, toţi ar trebui să fim motivaţi organic să gândim şi să acţionăm. Ghidaţi de conştiinţă.