Reindustrializarea României în context european (partea a doua)

Masini-Unelte

de Corneliu Gornic

Reindustrializarea României în context european (partea a doua)

Idei expuse în cadrul dezbaterii din Know-How Transfer Forum/Demo Metal 2013. Educația inginerească, suport al reindustrializării României

 

Reindustrializarea României în context european (prima parte)

http://www.ttonline.ro/articole/know-how-transfer-forumdemo-metal-2013-reindustrializarea-rom

 

Una dintre problemele primordiale care trebuie rezolvată este readucerea absolvenţilor de liceu la inginerie şi în special a celor care au chemare pentru o astfel de profesie. Din păcate, aceştia se îndreaptă spre alte meserii, urmare a imaginii neactualizate a ingineriei în societatea românească. Este aceeaşi situaţie, sau chiar mai rea, şi în alte state europene. Problema este de a-i motiva pe cei care au chemare pentru inginerie, şi de a le creea apoi o imagine corectă în societate în raport cu alte categorii profesionale ce par mai atractive. O altă problemă o constituie numărul nejustificat de mare de specialităţi în inginerie, întrebarea de bază la care trebuie să răspundă universităţile tehnice este: ce trebuie să ştie absolventul acestor forme de învăţământ? Cerinţa angajatorilor este ca absolvenţii să ştie ceea ce ei nu pot să-i înveţe (printre acestea: matematica, mecanica, organe de maşini etc.). De asemenea, o altă problemă o reprezintă faptul că practica viitorilor ingineri este aproape inexistentă, privându-i pe aceştia de o serie de cunoştinţe de bază. Practica ar trebui introdusă „cu forţa” în sistem.

Unul dintre obiectivele de strategie guvernamentală cu care se încheie anul acesta este dezvoltarea şi consolidarea unui sistem de cercetare-dezvoltare-inovare ca motor al economiei româneşti. S-au făcut investiţii majore în cercetare, dar lipseşte încă ceva esenţial: stabilirea priorităţilor, pentru că, din cauza resurselor insuficiente, nu vor putea fi abordate toate domeniile. Trebuie astfel stabilite priorităţi, etapizări, pentru a putea folosi eficient resursele disponibile. Toate aceste probleme pot fi rezolvate doar prin dialog între factorii decizionali din instituţii. De aceea iniţiativa revistei Tehnică şi Tehnologie de a organiza o masă rotundă cu această tematică a fost salutată de cei prezenţi. Astfel, în cadrul mesei rotunde din KHTF - Demo Metal 2013 s-a făcut o trecere în revistă a problemelor actuale şi, din fericire şi a unor soluţii găsite şi aplicate deja. Redăm în continuare secvenţe din dialogul purtat de invitaţii T&T şi audienţa din KHTF, cu accent pe chestiunile legate de învăţământ.

 

Invitaţii speciali au fost: 

  • Costin Lianu, Director Consiliu de Export din cadrul Ministerului Economiei, Coordonatorul Strategiei Naţionale de Export
  • Marius Eugen Opran, Preşedintele Uniunii Generale a Industriaşilor din România, UGIR 1903; Membru în delegaţia României la Comitetul Economic Social European din 2007; Comisia Consultativă în domeniul industrial din 2010
  • Profesor doctor inginer Romeo Resiga, secretar general al Coaliţiei Române Pentru Educaţie în Inginerie (CREDING); Profesor la Universitatea Politehnica Timişoara; Consilier de Stat pentru probleme de cercetare la Ministerul Educaţiei Naţionale
  • Onuţ Iliescu, director Tehnic Media, director şi redactor-şef revista Tehnică şi Tehnologie
 
 
Onuţ Iliescu: Problemele de nesincronizare şi nealiniere a abordărilor diferitelor entităţi implicate în procesul de reînnoire a abordării strategice în trinomul industrie – invăţământ – cercetare sunt cauza întârzierii apariţiei rezultatelor aşteptate. Prin iniţierea acestei discuţii şi propunerea temei, dorim să stimulăm o deschidere a dialogului pentru ca disfuncţionalităţile întâlnite până acum în practică să fie eliminate prin discuţii deschise ale reprezentanţilor părţilor implicate: ministere, universităţi, patronate, companii. (...)
 

Gheorghe Cazan (Director Executiv Hofag Engineering SRL): (...) Este adevărat că sunt tineri care ajung să facă aproape din greşeală inginerie, pentru că nu există niciun fel de preocupare în ceea ce priveşte orientarea tânărului spre o anumită profesie pe baza aptitudinilor, a înclinaţiilor acestuia. Se ajunge la dobândirea de diplome, titluri care îndreptăţesc ocuparea anumitor funcţii, dar care nu au în spate nici experienţă, nici cunoştinţe suficiente. S-a ajuns, astfel, la pierderea unor generaţii. În firmele româneşti este o mare nemulţumire privind atât cunoştinţele inginerilor, cât şi pasiunea, implicarea lor în problemele firmei angajatoare. Firmele româneşti au abandonat cercetarea, iar firmele străine din România au cercetarea-dezvoltarea în alte ţări, aici producând doar.

 

Roxana Muscalu Haidău (Coordonator cursuri CNC/ Referent resurse umane Allmetech): Am observat că în învăţământul universitar se pune mai mult accentul pe numărul de studenţi acceptaţi să urmeze cursurile şi mai puţin pe calitatea acestora. Ştiu cazuri în care la universităţi tehnice au fost înscrişi la cursuri toţi angajaţii din sistemul administrativ, pentru a-şi completa locurile.

 

Romeo Resiga: „Pălăria” sub care se desfăşoară acest proces se cheamă „procesul Bologna”, ce prevede finanţarea pe cap de student instruit, fără a se referi la câte capete „deştepte” de studenţi instruiţi. Această horă în care a intrat toată Europa este motivată politic, iar acum nu se ştie calea de ieşire din ea. Este, totuşi, un mod de administrare a fondurilor/resurselor educaţionale, care, se pare, are multe avantaje faţă de „aruncatul banilor din pix”. Iar, legea naturală a numerelor mari spune că dacă vrei 10 „deştepţi” trebuie să instruieşti 100.

 

Gheorghe Cazan: Am o curiozitate legată de numărul de absolvenţi din 2012: câţi lucrează în domeniul de specialitate?  

Tiberiu Dobrescu (Director Departament Maşini şi Sisteme de Producţie, Facultatea IMST): Este obligaţia noastră de a avea un feedback al muncii, de a ne urmări absolvenţii după angajare. Dacă pornim cu 50 de studenţi, după patru ani ajung să finalizeze 25-30 de studenţi. Iar în domeniu cred că mai lucrează 10-12. Am găsit destul de mulţi absolvenţi de roboţi industriali care lucrează în domeniul maşinilor-unelte de exemplu.

 

Gheorghe Cazan: Am înţeles că doar 10-15% din studenţii pregătiţi lucrează în domeniul pentru care s-au pregătit. Diferenţa de 90% nu numai că nu lucrează, dar nici nu au chemare pentru aşa ceva.

Romeo Resiga: Randamentul educaţiei în învă­ţământul superior - câţi intră şi câţi practică după absolvire - în domeniul în care s-au pregătit, este, la nivel mondial, de 7-10%. Singura chestiune pe care o putem urmări este ca aceşti 7-10% să nu ne scape printre degete. Dacă ne scapă, tot demersul a fost degeaba. La ora actuală, grija cea mai mare este ca tinerii care se remarcă, care ajung să facă o meserie, să fie „păziţi ca ochii din cap”.

Din public: Problema este că o mare parte din absolvenţi nu au cunoştinţe, nu au nicio calificare. Am lipsă de personal, dar în loc să discut cu trei oameni, discut cu 50 şi surpriza este că îmi pierd timpul cu cei 47, care nici nu ştiu ce diplomă au, cine le-a dat-o. Aici este problema, nu că în final ajung să lucreze 7% în maşini-unelte, de exemplu - că tot suntem la Demo Metal.

Tiberiu Dobrescu: Nu cred că este rău că sunt destui studenţi în anul întâi. Ca om de afaceri este corectă întrebarea privind numărul de studenţi care termină facultatea, să ceri un „randament” ridicat. Dar, dacă încep cu 50 de studenţi şi termină doar 20, vine reprezentantul ministerului şi-mi închide specialitatea. Ca urmare, nu aş putea să asigur că vor absolvi 10 studenţi foarte buni, care să corespundă acelui „randament” general acceptat în învăţământul universitar. Cred că înţelegeţi că suntem într-un sistem (Bologna), care are anumite reguli, după care trebuie să lucrăm.

Roxana Muscalu Haidău: Problema este că se investesc bani în persoane care nu-şi au locul acolo, în loc să se investească în echipamente pentru laboratoare sau pentru pregătirea profesorilor. Dar sunt şi cazuri în care profesorii au laboratoare, au echipamente care nu sunt utilizate ani de zile, pentru a nu le strica.

Din public: Se face o statistică a orelor de funcţionare a maşinilor respective, care să fie pusă la dispoziţia Ministerului Educaţiei? Dacă mă duc la o universitate, la care s-a investit un milion de euro într-un echipament, pot constata totuşi că nimeni nu foloseşte acel echipament.

Romeo Resiga: Poate aţi întâlnit un exemplu ruşinos, dar vă pot spune că am vizitat toate universităţile din ţară, îi cunosc pe cei care au beneficiat de investiţii, i-am „pisat la cap” să nu-şi tragă gard de sârmă ghimpată în jurul echipamentelor pentru a nu le strica. Din acest punct de vedere situaţia nu este nici pe departe atât de dramatică. Este „fascinantă” o altă abordare, la unele universităţi mari s-a investit în infrastructura de super computing, calculatoare paralele pentru calcule ştiinţifice de mare performanţă. Prima întrebare la care au fost obligaţi să răspundă a fost „câte ore rulează calculatorul respectiv pe an”. Soluţia a fost să-l facă să ruleze - nu interesează pentru ce. Problema reală a celui care a investit - privat sau public - nu era timpul de funcţionare, ci rezultatul obţinut. Prin urmare, trebuie să punem întrebările prin prisma rezultatului practic aşteptat.

Tiberiu Dobrescu: Au luat aici cuvântul reprezentanţi ai unor firme care au afirmat că pregătim studenţi rupţi de realitate, „cursurile dvs. sunt rupte de realitate, cursurile dvs. sunt rupte de ceea ce se caută în industrie, căutăm ingineri dar nu sunt bine pregătiţi”. La o ediţie anterioară a acestei manifestări a participat şi un fost student, şef de promoţie la secţia de maşini-unelte, care a spus acelaşi lucru: „nu am făcut practică, iar cursurile sunt rupte de realitate”. Vă daţi seama cum m-am simţit, ca director de departament, care trebuia să scoată ingineri cu specialităţile maşini-unelte, roboţi industriali, logistică industrială. Dar, după discuţii cu directori de companii, cu cadre didactice, am reuşit să depunem proiecte europene pentru practica studenţilor. Acum este posibil ca studenţii să facă practică în companii industriale. Am încheiat până astăzi peste 40 de convenţii cu companii din România (Pirelli, Renault etc). Firmele au fost încântate să primească studenţi în practică. Practica va fi efectuată de către 4-5 studenţi pe firmă. Prin aceste programe europene studenţii primesc o subvenţie, iar un angajat al firmei, în calitate de tutore, poate fi plătit. Astfel, studenţii fac practică şi primesc bani. La rândul ei, firma îşi poate selecta direct un student. Am propus un astfel de proiect şi la ciclul de master, în cadrul căruia studentul face practica în întreprinderi industriale.

Într-o discuţie cu un investitor străin i-am spus că în loc de a investi într-o echipă de sport, mai bine veniţi spre mediul universitar cu o sponsorizare, cu burse pentru studenţi. La auzul acestora mi-a spus: „profesore, într-un an de zile îţi fac un laborator de comandă numerică”. Mi-a fost greu să cred, dar anul acesta a fost inaugurat primul centru din Europa de Est de instruire privind comanda numerică la maşini-unelte. Fiecare, acolo unde suntem, trebuie să încercăm să ne facem treaba. Cadrele didactice trebuie să coboare de la catedră pentru a participa la acest gen de forumuri. Să intre în relaţii cu companiile, astfel încât în Politehnică să nu fie realizată doar partea teoretică, ci şi cea aplicativă. Chiar dacă nu putem avea un laborator la noi, putem face o vizită, o excursie tematică, pentru ca studenţii noştri să fie atraşi de domeniul ales.

 

Romeo Resiga: Mi-aş dori ca atitudinea dvs. s-o văd multiplicată la toţi colegii din generaţia noastră. Şi noi, prin proiectul pe care l-am denumit „Practico”, trimitem studenţi să facă practică în companii din Timişoara, sau îi trimitem la Stuttgart. Este spectaculos cum se schimbă mentalitatea într-o lună. Copii care par dezinteresaţi şi demotivaţi aici, la Stuttgart lucrează şi se întorc total schimbaţi. Opinia germanilor despre aceştia este, adesea, în totală discordanţă cu cea pe care ne-o făcusem noi despre ei. La nivel de resursă umană este o direcţie clară de acţiune. După discuţii similare privind programele de învăţământ, în alte ţări de pe continent, s-a ajuns la concluzia că matematica, chiar dacă nu este atât de intens folosită în activitatea din companie, este prima pe lista de discipline care formează modul de a gândi. Celelalte discipline utilizează acest mod de a gândi, de a pune o problemă corect, de a căuta o soluţie, de a verifica o soluţie etc.

Tiberiu Dobrescu: Nu aş vrea să se înţeleagă faptul că anumite companii ne-au făcut planul de învăţământ; este vorba de repoziţionarea unor discipline în planul de învăţământ. Nu am scos matematica din program, nu am scos rezistenţa materialelor, dar mi s-a părut necesar ca şi în anul întâi un viitor specialist în maşini-unelte să aibă cunoştinţe despre maşina-unealtă. Cu atât mai mult cu cât la admitere acceptăm şi absolvenţi de liceu de la secţia umană!

 

Gheorghe Cazan: Am o curiozitate: cei care au fost la Stuttgart au fost întrebaţi şi s-a făcut o statistică privindu-i pe cei care vor să se întoarcă acolo după terminarea facultăţii?

Romeo Resiga: Dacă vrei să te duci să faci carieră acolo, nu te opreşte nimeni. Dar există nişte cerinţe pe care ei le-au văzut la faţa locului, nu din auzite. Ştiu cât ar trebui să investească încă în propria lor pregătire, înainte de a se duce acolo nu ca simpli turişti. Cei care găsesc de lucru în ţară, comparabil, nu la acelaşi nivel, preferă de 10 ori mai mult să stea aici, unde au un cu totul alt statut social decât vor avea acolo, chiar cu o leafă triplă.

Gheorghe Cazan: Referitor la problema pregătirii practice a viitorilor ingineri, ar trebui să existe un parteneriat între cele trei forţe: Ministerul Educaţiei, Patronatul şi Ministerul Economiei, pentru ca firmele să primească elevi, studenţi în practică. (...)

Sorin Croitoru (Facultatea IMTS, Departa­mentul MSP): Dacă vorbim despre reindustrializare nu putem evita subiectul dezindustrializare. Făcând o paralelă biblică, dacă dezindustrializarea ar mai fi continuat încă 20 de ani, am fi ajuns la cei 40 de ani ai lui Moise şi ... ar fi reuşit. Cred că strategiile ar trebui să vină din partea conducerii ţării, a guvernului. Poate aşteptăm prea multe de la guvern, dar strategiile ar trebui să vină de acolo.

Onuţ Iliescu: Sunt domenii ce pot constitui priorităţi? Sunt industrii care să producă pentru consumul intern, dar, bineînţeles, reindustrializarea României trebuie să aibă un suport puternic din partea exporturilor şi astfel să aibă o legătură strânsă cu cererile din afara României. O întrebare naturală ar fi dacă există industrii pe care România se concentrează în strategia de export?

Costin Lianu: Principala prioritate a României este să schimbăm pe termen scurt, mediu şi lung modelul cultural. Fără schimbarea modelului cultural nu se face nimic, nici economic şi nici în societate. Aceasta este principala prioritate, şi ar fi trebuit să fie, nu intrarea în NATO, nu reindustrializarea, nu intrarea în UE. Pentru că schimbarea modelului cultural înseamnă chiar integrarea în UE. Să nu uităm că intrând formal în UE noi trebuie să ne integrăm în UE, iar acest lucru nu înseamnă reindustrializare, competitivitate, complexitate. Modelul cultural face diferenţa în ceea ce înseamnă performanţa. Aceasta înseamnă o schimbare de mentalitate. Şi aici intervine şi problema priorităţilor naţionale. De multe ori credem că numai guvernele fac priorităţi naţionale.

În Elveţia priorităţile se stabilesc la nivel cantonal, acolo se stabilesc care sunt avantajele competitive de specializare care fac diferenţa pe plan naţional şi internaţional. Această abordare înseamnă un model cultural, prin care, mai întâi la nivel regional să ai viziuni de afaceri, apoi, împreună cu firme de consultanţă, autorităţile locale, cele naţionale să elaboreze „the Big Picture”, în care este angrenat nivelul local şi se stabilesc priorităţi naţionale. În strategia de export am fixat câteva obiective, industrii, sectoare, care, la nivel naţional, sunt prioritare. Acestea sunt în număr de 10, iar un exemplu din sectoarele importante îl reprezintă mijloacele de transport şi echipamente pentru mijloace de transport. Nu sunt neglijate alte sectoare cum ar fi tehnologia informaţiilor, electro­nica, electrotehnica, industriile creative, agricultura organică şi procesarea alimentelor (care este o problemă strategică a agriculturii şi care face o diferenţă foarte mare), energiile regenerabile şi inovarea şi ecoinovarea, pentru alinierea la ţintele EU 2020. Un nou model cultural de afaceri constă în a te compara, în primul rând, cu ce există la nivel internaţional şi apoi să găseşti competenţele naţionale. România ar trebui să se dezvolte pornind de la specializările naţionale.

 

Gheorghe Cazan: Există un dram de specific/interes naţional (naţionalism) pe care fiecare ţară şi-l protejează. Nu facem apologia lui, dar trebuie să-l încurajăm. Este natural. Am spus că trebuie să ne concentrăm pe industrii procesatoare, aşa cum spunea prof. Resiga „degeaba facem motorul dacă nu-i băgăm benzină”. Industria poate deveni motorul pentru tot ceea ce înseamnă „orizontală”, pentru că, în cazul agriculturii vorbim de semănători, tractoare ş.a., pentru că mai avem ceva experienţă în acest domeniu.

 

Marius Eugen Opran: Nu putem aborda acum, probleme de mare complexitate şi de înaltă tehnologie. Acum trebuie să insistăm pe noul program de cercetare-dezvoltare şi trebuie să ne gândim cum ne formăm relaţii internaţionale solide. Sunt cazuri în care participarea la anumite proiecte se poate face numai prin parteneriat cu unităţi din străinătate. Mari firme prezente la noi afirmă că sunt interesate de refacerea învăţământului profesional şi sunt gata să participe cu bani pentru aceasta. Realizarea acestui deziderat trebuie făcută într-un cadru instituţionalizat, pentru că este mult mai ieftin şi coerent decât dacă acţiunea ar fi rezolvată izolat de firme. Şi, aşa este, adaug ceva la ce s-a spus înainte, atunci când ai cunoştinţele de bază, fundamentale (matematică, fizică, optică, fizică cuantică etc.) se pot aborda foarte repede domenii noi. Şi noi (UGIR 1903 n.r.) am făcut guvernului propuneri în ultimii 5 ani. Se notează, dar dialogul social a rămas o chestiune foarte frumoasă dar şi de neatins, introdusă într-o vitrină. Ne-am săturat să bombardăm guvernul cu hârtii care nu au niciun efect.

 

Costin Lianu: În diferite discuţii purtate s-a pus problema de a se stabili care sunt diferenţele dintre doleanţă (sugestie UE), necesitate reală şi prioritate. Dacă s-au stabilit nişte necesităţi reale, iar acest lucru s-a realizat prin evaluarea impactului socio-economic, se evaluează care din aceste necesităţi sunt în topul listei de maxim impact socio-econo­mic, acelea sunt priorităţile şi acelea dau bani. Aceasta înseamnă să acceptăm, de comun acord, diversele idei, ­sugestii etc. şi să le trecem printr-un filtru riguros de studii privind impactul socio-economic, le ierarhizăm, tragem linie după primele 10 (că atâţia bani avem) şi acelea sunt priorităţile. Am investit în cercetare-dezvoltare şi atunci lucrurile se lămuresc.

Cum ştim, tinerii neformaţi se conduc după modele şi dacă modelul din faţa lui este manelist şi are un lanţ gros de aur la vedere sau dacă modelul pe care-l au în faţă este şmecherul care scapă tot timpul (de rigorile legii) şi apare rânjind la televizor spre deliciul rating-ului, atunci se îndreaptă într-acolo sau rămâne debusolat. Modelele ar trebui să le oferim noi, dar nu ştiu câte modele publice de ingineri de succes aţi văzut în media în ultimii ani? Eu le-aş număra pe degetele de la o mână.

Trebuie să separăm tăciunii de cenuşă, trebuie să scoatem în faţă acele firme care merg bine, pe picioarele lor. Dacă putem să multiplicăm aceste reţete de succes, atunci am realizat ceva. Politica de „Smart Specialisation”, „tradusă” mie de cei de la UE, în cadrul unei întâlniri din Polonia, înseamnă, pe scurt „terminaţi, cu copierea a ceea ce face UE; lămuriţi-vă voi ce faceţi, lămuriţi-vă după aceea cât din ceea ce vreţi voi să faceţi face UE şi profitaţi de acest lucru, dar nu vă mai uitaţi în gura altora punându-vă ţinte false, că aţi văzut ba la unii, ba la alţii.” Aceasta este o chestiune cu o falsă aură naţionalistă, dacă noi nu ştim ce vrem şi ne aşteptăm să ne iasă ceva copiind tot timpul de la alţii, ne înşelăm amarnic!

Onuţ Iliescu: Aveţi cu siguranţă dreptate, dar este un lucru care poate fi adevărat doar într-o cheie de cultură de ţară autocefală, adică ce vrea şi ştie să facă, are decizii proprii solide şi dă credit priorităţilor naţionale.

Costin Lianu: Şi noi ştim ce vrem, dar fiecare ştie individual ce vrem să facem; aceasta este cheia modelului cultural. Fiecare din noi este de exemplu ECO (termen la modă), dar nu avem capacitatea de a lucra în echipă şi să fim toţi ECO. Aceasta este problema fundamentală. De aceea firmele nu reuşesc să coopereze şi întreaga societate funcţionează aşa de fragmentat. În Germania, federaţiile sectoriale sunt o voce la nivel naţional. Ele îşi fixează agenda privind sectorul lor şi apoi coordonarea cu toate celelalte sectoare. Esenţa capitalismului mondial este asociativă, iar noi am pierdut acest lucru sau nu l-am învăţat. În 1989, am crezut, de fapt, că liberalismul se bazează pe individualism. Şi toate exemplele, de la politic, la structura asociativă, la funcţionarea guvernului ne conduc spre această problemă pe care nu am rezolvat-o şi care ne preocupă. (...)

Onuţ Iliescu: Cu o singură întâlnire nu se pot rezolva toate problemele generate de 20 ani de funcţionare incoerentă a sistemului, dar pot fi etalate, prin exponenţii cei mai activi, poziţiile şi preocupările actuale ale părţilor implicate în procesul de definire a strategiilor şi create astfel pre­mise de conlucrare eficientă. Vă mulţumim pentru participarea la KHTF - Demo Metal şi vă aşteptăm şi la anul, când parte din lucrurile dezbătute vor parcurge diverse etape evolutive ce vor trebui evaluate. 


Corneliu Gornic este Director Științific Profex Consult



Accept cookie

Acest site web utilizează module cookie în scopuri funcţionale, de confort şi statistică.

Dacă sunteţi de acord cu această utilizare a modulelor cookie, faceţi clic pe "Da, sunt de acord". Termeni si conditii

Nu sunt de acord Accept doar cookie functional Da, sunt de acord