Politica industrială (III).Eficienţa energetică

T&T Plus

de Adrian Ciocanea

Politica industrială (III).Eficienţa energetică

După Bulgaria şi Estonia, România este a treia cea mai energointensivă economie a UE, intensitatea energetică fiind de cca. 2,5 ori mai mare decât media europeană. Pierderile energetice în sectorul industrial ating 30-35% din energia utilizată, iar în cazul clădirilor, se ajunge la cca. 40% din energia consumată (din care 70% sunt contabilizate de sistemele de alimentare centralizată ca energie termică). Dacă mai adăugăm faptul că cca. 40% din consumul de energie este destinat sectorului rezidenţial, obţinem o primă imagine a potenţialului de economisire a energiei.

Calculele arată că, pe termen mediu, economia de energie ar putea ajunge la cca. 5 miliarde de euro, adică cca. 3,5% PIB (echivalent 2013). O altă comparaţie poate fi făcută cu suma totală alocată României de către UE pentru perioada 2014-2020 de cca. 40 miliarde de euro (echivalent 2013). Însă, economisirea înseamnă, mai întâi, investire. De exemplu, pentru a reabilita cel puţin sistemele de alimentare cu energie termică ale celor 33 de oraşe care mai au astfel de sisteme, ar fi necesari cca. 1 miliard de euro. Dacă analizăm alocările de fonduri europene pentru acest obiectiv nu recunoaştem sume disponibile nici în Programul Operaţional Regional (varianta  martie 2014) nici în cel referitor la Infrastructura Mare (iunie 2014) unde acum este cuprins şi domeniul energetic. În aceste programe identificăm doar obiective care privesc eficienţa energetică a clădirilor sau a producerii eficiente de energie – adică este vorba despre capetele sistemului. Deci, dacă în UE modelul producerii centralizate de energie termică nu este preponderent şi ca urmare nu există nici problema reabilitării reţelelor, nu se finanţează nici în România. Dacă, totuşi, măcar un sfert din banii necesari vor putea fi alocaţi anual din bugetul naţional, atunci abia în circa patru ani am putea să sperăm la o schimbare a situaţiei. Între timp să ne pregătim fie să subvenţionăm pierderile în reţea, fie să oprim aceste sisteme. Iată cum atingerea obiectivului de mai sus al economisirii celor 5 miliarde de euro pe termen mediu nu mai poate fi invocat cu uşurinţă.

 
Investiţiile în sistemele de conversie a surselor regenerabile de energie au fost preferate celor în eficienţa energetică

Situaţia se complică dacă încercăm o explicaţie asupra modului în care s-a manifestat, sau nu, interesul industriei pentru creşterea eficienţei energetice. În ceea ce priveşte mediul privat, companiile mari, cu puţine excepţii, şi-au păstrat tendinţa de a beneficia de preţurile mici ale energiei, iar cele mici au rămas relativ inerte la subiect. În UE cca. 64% dintre companiile mici şi mijlocii au întreprins cel puţin o acţiune pentru a economisi energie (în România 44%), companiile mari înregistrând un procent mai ridicat, de cca. 82% (pentru România nu există date).

Pe de altă parte, raportul eficienţă energetică/emisii poluante este biunivoc. În plus, alături de obiectivele de eficienţă energetică, în România s-au abordat şi cele privind promovarea surselor regenerabile de energie. Tocmai această alăturare a dus la lipsa de interes pentru obţinerea, de exemplu, a finanţărilor europene pentru obiectivul eficienţei energetice din Programul Operaţional Sectorial pentru creşterea competitivităţii economice. Dovada constă în aceea că o mare parte din fondurile alocate au fost redistribuite pentru obiectivul referitor la promovarea surselor regenerabile de energie. Având o lege care permite şi astăzi o supra-compensare a investiţiilor în instalaţii de conversie a surselor regenerabile de energie, investitorii, practic, au devenit dublii beneficiari ai unor granturi, dar şi ai unor avantaje de piaţă fără egal în Europa.

Deci, investiţie subvenţionată şi amortizare supracompensată. Şi, mai mult, prioritate la accesul în sistemul naţional energetic alături de riscuri relativ scăzute în cazul nerealizării producţiei de energie electrică anunţată şi nefurnizată. Iată cum, un obiectiv esenţial pentru activitatea industrială a fost deviat şi, în loc să aibă loc o scădere a costurilor, s-a obţinut o creştere a preţurilor, inclusiv pentru companiile industriale. Evoluţiile recente sunt cunoscute, însă nimeni nu se amăgeşte crezând că producătorii de energie regenerabilă nu îşi vor primi sumele cuvenite prin contractele încheiate în anii trecuţi, adică contravaloarea certificatelor verzi. Deci, şi aici, ca şi în cazul sectorului rezidenţial, politicile publice au fost rău construite şi puse în practică încă şi mai rău. În mod paradoxal, locul 11 pe care îl ocupă România în Index-ul competitivităţii UE pentru obiectivele Strategiei Europa 2020 (anul 2014) este referitor la producţia de energie din surse regenerabile; pentru ansamblul celor opt obiective ocupă ultimul loc (28)!

Dacă ar fi să tragem o concluzie, aceasta ar suna astfel: fondurile publice europene şi cetăţenii români au susţinut cea mai agresivă politică investiţională din România. Era aceasta o prioritate de anvergură pentru ţara noastră în raport cu eficienţa energetică? Şi să nu uităm să precizăm: obiectivul eficienţei energetice pentru companii nu mai există în prezentele programe operaţionale sub justificarea necheltuirii sumelor din exerciţiul precedent. În schimb, obsesia promovării energiilor regenerabile fără priorităţi (ca şi până acum) a crescut, cu accent pe infrastructura locuită şi transport (electric), fără a uita, însă, în continuare de producţie deşi angajamentul României în domeniu este aproape îndeplinit. 

Nu doar politicile publice sunt responsabile pentru lipsa interesului privind creşterea eficienţei energetice

Cum am scris mai sus, problemele nu vin doar din partea publică. Recentul program de finanţare (granturile Spaţiului Economic European şi Norvegiene) dedicat IMM-urilor în scopul creşterii eficienţei energetice, lansat în luna martie 2014, a înregistrat cereri doar pentru 2,5 mil euro din cei 8 mil euro disponibili. Cerinţa de a păstra echipamentele achiziţionate timp de 5 ani a fost unul dintre obstacolele peste care potenţialii beneficiari nu au trecut. Acum, restul sumei se va transforma într-o alocare tip „de minimis” adică un sprijin fix de maximum 200.000 euro. Cu cerinţe mai reduse, deci riscuri cât mai mici.

Concluzia? Paşi mici, efecte reduse. Se observă că, practic, nici companiile mari din industrie, nici cele mai mici nu sunt interesate, din motive diferite, să investească aici în România, pe termen mediu, în eficienţa energetică. Să privim situaţia în UE. Între anii 2000-2010 consumul final de energie în industrie în UE a scăzut cu cca. 12%. În schimb, a avut loc o creştere a consumului în transporturi cu 7%, cu 32% în servicii şi cu 5,2% în sectorul rezidenţial. Ca rezultat, cota industriei în consumul final total de energie a scăzut de la 29,4%, în anul 2000, la 25,3% în anul 2010. În ceea ce priveşte intensitatea energetică, aceasta a scăzut în industrie şi energie cu 10,6%. În acest context, credem că România va avea şi în ceea ce priveşte creşterea eficienţei energetice ritmuri la fel de reduse de progres, ca şi în cazul sectorului rezidenţial.

Soluţii? Ele există, şi încă de mai multă vreme. Să ne referim măcar la una. Pentru industrie, „modelul unui stat membru al UE” tolerat cu greu de Comisia Europeană poate fi o variantă de lucru. În acel stat membru al UE guvernul decide componenţa grupului de companii mari consumatoare de energie şi stabileşte pentru acestea, ca grup, o reducere de tarif – din motive evidente. În interiorul acestui grup are loc redistribuirea cantităţilor de energie prin negociere. Deci, este vorba despre un contract bilateral între două entităţi nepersonalizate, evitându-se înţelegerile oneroase. Aceasta este doar o primă parte a procesului. Cum acel stat membru poate fi interesat să promoveze un anumit tip de energie, să spunem nucleară, condiţia pentru ca o companie să participe la algoritmul energetic descris este ca acea companie să sprijine programul nuclear. Dacă s-ar aplica o astfel de soluţie pentru România, pe lângă creşterea transparenţei, s-ar putea obţine fonduri pentru construirea centralelor hidraulice cu pompaj, în care s-ar putea stoca energia electrică produsă aleatoriu de… instalaţiile de conversie a energiilor regenerabile. Ca urmare, rămâne o singură întrebare: cum se numeşte statul membru al UE în care, totuşi, o astfel de lege funcţionează?

Câtă vreme cetăţenii români şi companiile româneşti nu vor simţi că fac parte, împreună, dintr-o naţiune economică, proiectele vor avea anvergură mică, iar rezultatele nu vor permite reducerea decalajelor faţă de statele mai dezvoltate.


Adrian Ciocănea este prof. univ. Universitatea Politehnica București



Accept cookie

www.ttonline.ro utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru.

Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a www.ttonline.ro cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera
circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru, te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie.

Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Îți mulțumim pentru acest accept și nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

Da, sunt de acord